spera (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPERÁ, sper, vb. I.
Intranz. și
tranz. A considera ca realizabilă o dorință, a avea speranță; a nădăjdui. – Din
lat.,
it. sperare.spera (Dicționar de neologisme, 1986)SPERÁ vb. I. intr., tr. A avea speranță, a nădăjdui. [P.i.
sper, 3,6
-ră, conj.
-re. / < lat.
sperare, cf. it.
sperare].
spera (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPERÁ vb. intr., tr. a avea speranță, a nădăjdui. (< lat., it.
sperare)
spera (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sperá (-r, át), vb. – A nădăjdui, a avea nădejde.
Lat. sperare (
sec. XIX). –
Der. speranță, s. f., din
it. speranza; dispera (
var. despera),
vb., din
it. disperare.spera (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sperá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
spérăsperà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sperà v.
1. a nădăjdui, a aștepta un bine dorit și a cărui sosire pare probabilă:
sperăm în viitor; 2. a avea încredere:
sper în d-ta.spera (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPERÁ, sper, vb. I.
Intranz. și
tranz. A considera ca realizabilă o dorință, a avea speranță; a nădăjdui. —
Din lat.,
it. sperare.