sofist - explicat in DEX

sofist (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SOFÍST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. Filozof și retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico-religioase), mai târziu adept al idealismului filozofic, care folosea ca metodă de discuție argumentarea sofistică. ♦ P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentația sofistică. – Din fr. sophiste, lat. sophista.

sofist (Dicționar de neologisme, 1986)
SOFÍST, -Ă s.m. și f. Denumire dată în Grecia antică profesorilor care predau contra plată filozofia și arta retoricii și care au devenit mai târziu simpli retori venali, gata să demonstreze orice. ♦ (Astăzi) Cel care face uz de sofisme. [Cf. fr. sophiste, gr. sophistes – înțelept].

sofist (Marele dicționar de neologisme, 2000)
SOFÍST, -Ă s. m. f. 1. (în Grecia antică) profesor de filozofie și arta retoricii, plătit, gata să demonstreze orice. 2. cel care face uz de sofisme. (< fr. sophiste, lat. sophista)

sofist (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
SOFÍST, -Ă (‹ fr., gr.) subst. 1. S. m. Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. 5 î. Hr.) filozofilor presocratici care îi învățau pe tinerii atenieni cum să folosească logica și retorica pentru a-și învinge oponenții în orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii și unei logici precare și pline de tertipuri argumentative împreună cu perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui Socrate și Planton. Pe de altă parte, este evident aportul lor în ce privește încurajarea gândirii independente în lumea greacă. Cei mai cunoscuți s. sunt Protagoras, Gorgias, Prodicos, Hippias și Antifon. 2. S. m. și f. Persoană care, într-o discuție, într-o demonstrație, uzează de sofisme.

sofist (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
sofíst s. m., pl. sofíști

sofist (Dicționaru limbii românești, 1939)
*sofíst m. (vgr. sophistés). La vechiĭ Grecĭ, filosof și retor cu pretențiunĭ de universalitate (ca: Trasimah, Critias, Protagora, Gorgias, Calicle): Socrale ĭ-a ridiculizat strușnic pe sofiștĭ, care aŭ uneltit condamnarea luĭ la moarte. Pin ext. Șarlatan care caută să înșele pin vorbă.

sofist (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
sofist m. 1. nume dat la Greci retorilor și învățaților pretinși universali: Socrate combătu pe sofiști; 2. cel ce face sofisme.

sofist (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SOFÍST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. 1. (La m.) Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. V î. H.) profesorilor (plătiți) de retorică și de filosofie, care foloseau ca metodă de discuție argumentarea sofistică. 2. S. m. și f. P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentație sofistică. — Din fr. sophiste, lat. sophista.