fulger (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fúlger (fúlgere), s. n. –
1. Fenomen atmosferic care constă într-o descărcare electrică luminoasă produsă între doi nori. –
2. Străfulgerare, scăpărare. –
3. Varietate de cucută (Cuscuta epithymum). –
Mr. (
sfulgu).
Lat. fŭlgĕr, în loc de
fŭlgur, formă atestată (Pușcariu 666; Candrea-Dens., 669; Densusianu,
Hlr., 137; REW 3555; DAR; Graur,
R. phil., 1937, 273),
cf. it. (
folgore),
prov. folzer, fr. foudre. Cuvîntul
mr. cere un
lat. *
fŭlgus. Der. fulgera, vb. (a produce fulgere), din
lat. fulgerare (Pușcariu 667; Candrea-Dens., 671; REW 3556; DAR),
cf. it. fulgorare (‹
lat. fulgurare);
sfulgera, vb. (a produce fulgere), probabil
var. a cuvîntului anterior (după Candrea-Dens., 673, de la un
lat. *
exfŭlgerāre);
străfulgera, vb. (a produce fulgere);
fulgerat, s. n. (pulsație, înțepătură; boală nedeterminată a vitelor);
fulgerat, adv. (rapid, ca fulgerul);
fulgerător, adj. (iute ca fulgerul);
fulgerătoare, s. f. pl. (Banat, zilele de la 16 la 18 ianuarie, numite și
Cercovii de iarnă);
fulgerătură, s. f. (fulger; înțepătură; epilepsie);
sfulgerătură, s. f. (boală a mieilor);
fulgerește, adv. (rapid).