sfadă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sfádă (-fézi), s. f. – Ceartă, dispută, neînțelegere, zîzanie. –
Var. înv. svadă. Sl. svada (Miklosich,
Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 337; Conev 94). Nu se folosește în
Munt. –
Der. sfădi, vb. refl. (a se certa, a se dojeni, a se hărțui), din
sl. sŭvaditi sę; sfădălie, s. f. (ceartă);
sfădalnic (
var. sfădicios, sfadnic, sfadăuș),
adj. (certăreț, gîlcevitor), ultima
var. prin contaminare cu
bătăuș.