sfadă - explicat in DEX

sfadă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SFÁDĂ, sfezi, s. f. (Pop.) Ceartă, gâlceavă. ♦ Conflict, neînțelegere, divergență; zâzanie. [Var.: svádă s. f.] – Din sl. svada.

sfadă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
sfádă (-fézi), s. f. – Ceartă, dispută, neînțelegere, zîzanie. – Var. înv. svadă. Sl. svada (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 337; Conev 94). Nu se folosește în Munt. – Der. sfădi, vb. refl. (a se certa, a se dojeni, a se hărțui), din sl. sŭvaditi sę; sfădălie, s. f. (ceartă); sfădalnic (var. sfădicios, sfadnic, sfadăuș), adj. (certăreț, gîlcevitor), ultima var. prin contaminare cu bătăuș.

sfadă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
sfádă (pop.) s. f., g.-d. art. sfézii; pl. sfezi

sfadă (Dicționaru limbii românești, 1939)
sfádă f., pl. sfezĭ și (vechĭ) sfade, sfăzĭ (vsl. sŭvada, svada, sfadă). Est. Rar vest Ceartă. Ps. S. 40, 10. Sedițiune.

sfadă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
sfadă f. Mold. ceartă: o gură deschisă pentru sfadă EM. [Și svadă = slav. SŬVADA].

sfadă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SFÁDĂ, sfezi, s. f. (Pop.) Ceartă, gâlceavă. ♦ Conflict, neînțelegere, divergență; zâzanie. [Var.: svádă s. f.] — Din sl. sŭvada.