scorni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCORNÍ, scornesc, vb. IV.
1. Tranz. A plăsmui, a inventa; a concepe, a crea.
2. Tranz. A lansa (cu rea-credință) o minciună, un zvon (pentru a înșela); a urzi, a ticlui.
3. Refl. A se isca, a se ivi, a se porni, a se declanșa, a se stârni, a se dezlănțui.
4. Tranz. (
Pop.) A face să se miște din locul unde se află, să iasă din adăpost; a stârni, a urni. [
Var.: (
reg.)
zgorní vb. IV] – Din
bg. skorna, ucr. skornjaty.scorni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scorní (-nésc, -ít), vb. –
1. A provoca, a excita, a stîrni. –
2. (
Refl.) A se produce, a se prezenta. –
3. A inventa, a făuri, a imagina. –
4. A crea, a stabili, a introduce. –
Mr. sgurńescu „a iscodi, a scormoni”,
megl. *scornés „a trezi”. Origine necunoscută. S-a crezut în
lat. cornu, ca termen de vînătoare (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1883, 48; Philippide,
Principii, 99; Geheeb 34), părere de nesusținut, în mod evident; în
sl. sŭkręnąti „a excita” (Cihac, II, 44), care nu se potrivește fonetic; în
bg. skorivam, skorna „a stîrni, a scorni” (Weigand,
Jb., XIX, 141),
rut. skornjati „a scorni”(Candrea) dar este vorba de cuvinte obscure (Tiktin) și puțin folosite, care ar putea neîndoielnic să provină din
rom. Legătura cu
stîrni este posibilă și chiar probabilă, fără să i se poată stabili explicația. Ar putea avea o anumită legătură cu
sl. (
bg.)
iskoreniti „a dezrădăcina”, plecînd de la echivalența
rădăcină – „origine” ca în
sb. korenit „radical” și „originar”. Probabil în loc de *
scoroni, var. expresivă a lui
scoroci, scotoci. Der. scornitor, adj. (făuritor, inventator);
scorneală (
var. scornitură),
s. f. (invenție, idee, fabulă);
scornoci, vb. (a inventa), cu
suf. expresiv;
scornici, s. m. (friganea, mămăligă prăjită, pîine prăjită în ulei);
sgorni, vb. (a expulza, a goni), prin contaminare cu
goni (contaminare cu un
sl. *zagoniti, bg. zagonjam „a vîna”,
cf. Graur,
BL, IV, 118 și Graur,
Viața rom., 1940, no. 3, 110, nu pare probabilă; sensul lui
sgorni „a vîna, a goni vînatul”, care se citează acolo, nu pare corect).
scorni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scorní (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. scornésc, imperf. 3
sg. scorneá; conj. prez. 3
să scorneáscăscorni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCORNÍ, scornesc, vb. IV.
1. Tranz. A plăsmui, a inventa. ♦ A născoci ceva cu intenția de a induce în eroare; a ticlui, a urzi.
2. Refl. A se isca, a se ivi, a se pomi, a se declanșa, a se stârni, a se dezlănțui.
3. Tranz. (
Pop.) A face să iasă din adăpost; a stârni, a urni. [
Var.: (
reg.)
zgorní vb. IV] — Din
bg. skorna, ucr. skornjaty.scornì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scornì v.
1. a sgorni:
a scorni vânatul; 2. a provoca:
a se scorni o furtună; 3. fig. a născoci, a plăsmui:
a scorni o minciună. [Primitiv termen vânătoresc: a chema cu
cornul câinii la vânat («la vânat că mi-am ieșit, ciutalina mi-am
scornit», POP.), de unde, printr´o evoluțiune analogă cu
sbuciumà, a pune în mișcare, a turbura (vorbind de vânturi sau vijelii) și, sub raportul intelectual, a inventa (cf.
născocì)].