scobitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCOBITÚRĂ, scobituri, s. f. 1. Loc scobit într-o suprafață, gaură, cavitate, adâncitură; săpătură. ♦ Văgăună. ♦ Parte scobită a unui obiect;
2. Lucrare în formă de șanț executată într-un zăcământ minier, cu scopul de a extrage mai ușor materialul. –
Scobi +
suf. -tură.scobitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scobitúră s. f.,
g.-d. art. scobitúrii; pl. scobitúriscobitură (Dicționaru limbii românești, 1939)scobitúră f., pl.
ĭ. Loc scobit (săpătură, excavațiune, gravură). Firidă:
în scobitura ziduluĭ.scobitură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scobitură f. efectul scobirii:
1. excavațiune;
2. lucrare în relief;
3. loc scobit:
într’o scobitură în părete ardea o candelă OD.
scobitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCOBITÚRĂ, scobituri, s. f. 1. Loc scobit într-o suprafață, gaură, cavitate, adâncitură; săpătură. ♦ Văgăună. ♦ Parte scobită a unui obiect.
2. Lucrare în formă de șanț executată într-un zăcământ minier, cu scopul de a extrage mai ușor materialul. —
Scobi +
suf. -
tură.