scăunoaie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCĂUNOÁIE, scăunoaie, s. f. Unealtă a dulgherului sau a dogarului, constând dintr-o bancă pe care lucrătorul șade călare, pentru a putea apăsa cu piciorul pe pedala care fixează lemnul de cioplit. [
Pr.:
scă-u-] –
Scaun +
suf. -oaie.scăunoaie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scăunoáie (scă-u-) s. f.,
art. scăunoáia, g.-d. art. scăunoáiei; pl. scăunoáiescăunoaie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCĂUNOÁIE, scăunoaie, s. f. Unealtă a dulgherului sau a dogarului, constând dintr-o bancă pe care lucrătorul stă călare, pentru a putea apăsa cu piciorul pe pedala care fixează lemnul de cioplit. [
Pr.:
scă-u-] —
Scaun +
suf. -
oaie.scăunoaĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)scăunoáĭe f., pl.
oĭ (augm. d.
scaun). Un fel de bancă pe care șezĭ călare apesînd cu picĭoru pe o pedală care ține strîns un lemn pe care vreĭ să-l cĭopleștĭ cu cuțitoaĭa. V.
cobilă și
tejghea.