rutesu (Dicționaru limbii românești, 1939)
rutés(u) și rutése adv. (lat. rursus, russus, ĭarășĭ, și tensus, întins, de unde s´a făcut *russu-tensu, *rustesu, rutesu (GrS. 1937, 278). Cp. și cu retrórsum, înapoĭ, de unde s´ar fi făcut *retrosum, *rotresu, *rotesu, ca sus, jos, din sursum, deorsum). Sec. 16. Ĭarășĭ, din noŭ, maĭ tare.