rutesu (Dicționaru limbii românești, 1939)rutés(u) și
rutése adv. (lat.
rursus, russus, ĭarășĭ, și
tensus, întins, de unde s´a făcut
*russu-tensu, *rustesu, rutesu (GrS. 1937, 278). Cp. și cu
retrórsum, înapoĭ, de unde s´ar fi făcut
*retrosum, *rotresu, *rotesu, ca
sus, jos, din
sursum, deorsum).
Sec. 16. Ĭarășĭ, din noŭ, maĭ tare.