ruteniu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUTÉNIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu din familia platinei, cu duritate foarte mare, care se întrebuințează la fabricarea filamentului pentru lămpile cu incandescență. – Din
fr. ruthénium.ruteniu (Dicționar de neologisme, 1986)RUTÉNIU s.n. Metal cenușiu asemănător cu platina, foarte refractar, casabil și greu fuzibil, întrebuințat la fabricarea filamentului pentru becurile electrice. [Pron.
-niu. / < fr.
ruthénium].
ruteniu (Marele dicționar de neologisme, 2000)RUTÉNIU s. n. metal cenușiu, asemănător cu platina, foarte refractar, casabil și greu fuzibil, folosit la elaborarea unor aliaje, pentru contacte electrice etc. (< fr.
ruthénium)
ruteniu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)RUTÉNIU (‹
fr. {i}; {s}
lat. m. Ruthenia „Ucraina”)
s. n. Element chimic (Ru;
nr. at. 44,
m. at. 101,07) din grupa metalelor platinice. Intră în componența aliajelor foarte dure și rezistente la uzura prin frecare; catalizator al multor reacții chimice folosit și la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu incandescență. A fost descoperit de chimistul rus Karl K. Klaus în 1844.
ruteniŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*ruténiŭ n. (d.
Ruthenia, numele latin al Rusiiĭ dat de Osann unuĭ ținut al Uralilor în care Klaus a găsit ruteniu).
Chim. Un metal bivalent găsit în mineralu de platină la 1845 (greutatea atomică 104).
ruteniu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ruténiu [
niu pron. niu]
s. n.,
art. ruténiul; simb. Ruruteniu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUTÉNIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu din familia platinei, cu duritate foarte mare, care se întrebuințează la fabricarea filamentului pentru lămpile cu incandescență. — Din
fr. ruthénium.