rumega (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUMEGÁ, rúmeg, vb. I.
1. Intranz. (Despre rumegătoare; la
pers. 3) A mesteca a doua oară mâncarea întoarsă din stomac.
2. Tranz. A mesteca ceva în gură; (
depr.; despre oameni) a mânca mult și încet.
3. Tranz. Fig. A medita pe îndelete asupra unui fapt, a-l examina îndelung. –
Lat. rumigare.rumega (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rumegá (rúmeg, rumegát), vb. – (Despre animale) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. –
Var. Bucov. rumuga. Mr. aroamig, aromigare, megl. rumig(ari). Lat. rŭmĭgāre (Pușcariu 1483; REW 7440),
cf. it. rugumare (
ven. rumegar, sard. arrumigare, versil.
romicare),
prov. romier, v. fr. rungier, sp.,
cat. rumiar, port. romiar. –
Der. rumegător, adj. (care rumegă);
rumegătură (
var. rugumătură),
s. f. (pilitură de ferăstrău);
rumeguș, s. n. (
Munt., particule de lemn care cad la tăiere). Din
rom. provin
rut. rumegaty, remenuvaty (Miklosich,
Wander., 11; Candrea,
Elemente, 401).
rumega (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rumegá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
rúmegărumegà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rumegà v.
1. a mesteca din nou, vorbind de rumegătoare;
2. fig. a cugeta mereu la un lucru. [Lat. RUMIGARE].
rumega (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUMEGÁ, rúmeg, vb. I.
1. Intranz. (Despre rumegătoare; la
pers. 3) A mesteca a doua oară mâncarea întoarsă din stomac.
2. Tranz. A mesteca ceva în gură; (
depr.; despre oameni) a mânca mult și încet.
3. Tranz. Fig, A medita pe îndelete asupra unui fapt, a-l examina îndelung. —
Lat. rumigare.