repugna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REPUGNÁ, pers. 3
repugnă, vb. I.
Intranz. (
Livr.) A-i produce cuiva silă sau dezgust, a-i provoca cuiva oroare, a-i displăcea profund. – Din
fr. répugner, lat. repugnare.repugna (Dicționar de neologisme, 1986)REPUGNÁ vb. I. intr. A-i produce cuiva silă, oroare, dezgust; a-i displăcea profund. [P.i. 3,6
repúgnă. / < fr.
répugner, cf. lat.
repugnare – a rezista].
repugna (Marele dicționar de neologisme, 2000)REPUGNÁ vb. intr. a-i produce cuiva silă, oroare; a-i displăcea profund. (< fr.
répugner, lat.
repugnare)
repugna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)repugná (a ~) (
livr.)
vb.,
ind. prez. 3
repúgnărepugna (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REPUGNÁ, pers. 3
répugnă, vb. I.
Intranz. (
Livr.) A-i produce cuiva silă sau dezgust, a-i provoca cuiva oroare, a-i displăcea profund. — Din
fr. répugner, lat. repugnare.repugnà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)repugnà v.
1. a fi contrar:
aceasta repugnă caracterului meu; 2. a simți repugnanță:
ea repugnă acestei căsătorii; 3. a inspira desgust:
intrigile îmi repugnă.