recuza - explicat in DEX

recuza (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc., p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.

recuza (Dicționar de neologisme, 1986)
RECUZÁ vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recúz. / < fr. récuser, cf. lat. recusare].

recuza (Marele dicționar de neologisme, 2000)
RECUZÁ vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. (< fr. récuser, lat. recusare)

recuza (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
recuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 recúză

recuzà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
recuzà v. 1. a refuza de a primi hotărîrea unui judecător, depunerea unui martor, spusele unui expert; 2. a se declara incompetent.

recuza (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RECUZÁ, recuz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc.; p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. — Din fr. récuser.