reavoință (Dicționaru limbii românești, 1939)
*rea-voínță f. (rea d. răŭ și voință, după fr. mauvaise volonté). Voință rea contra: acest elev nu învață din rea-voință. – Maĭ bine rea voință, că se declină: reaŭa voință, a releĭ voințe ș.a.
reavoință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
reavoință f. voință rea.