pustnic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÚSTNIC, -Ă, pustnici, -ce, s. m. și
f. Călugăr izolat de lume, care duce o viață aspră; sihastru, schimnic, ascet, anahoret, eremit. ♦
Fig. Persoană care duce o viață retrasă și aspră. [
Var.:
púsnic, -ă s. m. și
f.] – Din
sl. pustynĩnikŭ.pustnic (Dicționaru limbii românești, 1939)pústnic m. (vsl.
pustynĭkŭ, bg.
pustinnikŭ, sîrb.
pustinik, pustnic,
pusnik, blestemat, afurisit; rus.
pustýnnik). Sihastru, schimnic, eremit, anahoret, călugăr retras singur în pustietate. – Și
pusnic (ca
crîsnic, vrîsnic). Vechĭ și
pustínic.pustnic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pústnic (pust-nic) s. m.,
pl. pústnicipustnic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pustnic m.
1. cel ce trăiește în pustiu;
2. fig. om care trăiește retras. [Slav. PUSTYNĬNĬKŬ].