punctuațiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUNCTUAȚIÚNE s. f. v. punctuație.punctuațiune (Dicționar de neologisme, 1986)PUNCTUAȚIÚNE s.f. v.
punctuație.
punctuațiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*punctuațiune f. (d.
punctuez; fr.
ponctuation).
Gram. Arta și modu de a punctua. Semnele pin [!] care punctuezĭ, pin care separĭ propozițiunile ș. a. și care sînt:
punctu (.), virgula (,), doŭă puncte (:), punct și virgulă (;), semnu întrebăriĭ (?), al exclamăriĭ (!), semnele citațiuniĭ („”), parenteza ([ ]) și
punctele suspensiuniĭ (...). – Și
-áție.punctuațiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)punctuați(un)e f.
1. arta și modul de a punctua;
2. semne ce servesc a marca punctuațiunea.