punctuație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUNCTUÁȚIE, punctuații, s. f. Sistem de semne grafice convenționale care au rolul de a marca propozițiile, frazele, pauzele, intonația, întreruperea șirului vorbirii etc., mod de a folosi aceste semne; ramură a gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne. [
Pr.:
-tu-a-. –
Var.: (
înv.)
punctuațiúne s. f.] – Din
fr. punctuation (după
punct).
punctuație (Dicționar de neologisme, 1986)PUNCTUÁȚIE s.f. Totalitatea semnelor grafice cu ajutorul cărora se despart frazele între ele și părțile constitutive ale frazei; parte a gramaticii care cuprinde regulile de întrebuințare a acestor semne; fel de a întrebuința aceste semne. [Gen.
-iei, var.
punctuațiune s.f. / cf. fr.
punctuation].
punctuație (Marele dicționar de neologisme, 2000)PUNCTUÁȚIE s. f. sistem de semne grafice cu ajutorul cărora se despart frazele între ele și părțile constitutive ale frazei; parte a gramaticii care cuprinde regulile de folosire a acestor semne; felul de a le folosi. (după fr.
ponctuation)
punctuație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)punctuáție (punc-tu-a-ți-e) s. f.,
art. punctuáția (-ți-a), g.-d. art. punctuáției; pl. punctuáții, art. punctuáțiile (-ți-i-)