profan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROFÁN, -Ă, profani, -e, adj. (Adesea substantivat)
1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neștiutor, nepriceput, ageamiu.
2. Care nu ține de religie, care nu reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere religios; laic.
3. Care nu respectă lucrurile considerate sacre; necredincios. – Din
fr. profane, lat. profanus.profan (Dicționar de neologisme, 1986)PROFÁN, -Ă adj., s.m. și f. 1. Neștiutor, nepriceput; (
fam.) ageamiu.
2. (Persoană) care nu respectă preceptele religiei. ♦ Laic. [< fr.
profane, lat.
profanus].
profan (Marele dicționar de neologisme, 2000)PROFÁN, -Ă adj., s. m. f. 1. ignorant, neștiutor; (fam.) ageamiu. 2. (om) care nu ține de religie; laic. (< fr.
profane, lat.
profanus)
profan (Dicționaru limbii românești, 1939)*profán, -ă adj. (lat.
profánus, d.
pro, înainte, și
fanum, templu, loc sfînt). Străin de lucrurile sfinte, lumeț, laic:
istoria profană. Pin [!] ext. Care ofensează cele sfinte:
vorbe profane. Fig. Străin de o știință, de o artă, ignorant, nepriceput:
un profan în filologie. Subst. Persoană străină de cler, de o asociațiune saŭ de o știință:
a depărta profaniĭ.profan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)profán adj. m.,
pl. profáni; f. profánă, pl. profáneprofan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)profan a.
1. ce nu ține de ale religiunii:
istorie profană; 2. contrar respectului pentru cele sfinte:
vorbe profane. ║ m.
1. cel ce nu face parte dintr´o asociațiune religioasă;
2. fig. care nu e inițiat în misterele vr´unei științe sau arte. ║ n. lucru profan:
a amesteca profanul cu sacrul.