proclet (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROCLÉT, -Ă, procleți, -te, adj. 1. (
Înv.; adesea substantivat) Care a fost excomunicat, anatemizat, blestemat; eretic;
p. ext. păgân, necredincios.
2. (
Reg.; adesea substantivat) Ticălos, rău, păcătos, ipocrit.
3. (
Reg.) Grozav, strașnic, cumplit. – Din
bg. proklet.proclet (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)proclét (proclétă), adj. – Blestemat, afurisit.
Sl. proklętŭ, din
klęti „a blama, a detesta” (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Byhan 314; Bărbulescu,
Arhiva, XLII, 204). –
Der. procleți vb. (a afurisi);
triclet (
var. treclet),
adj. (afurisit), din
sl. triklętŭ „de trei ori afurisit”;
procleț(en)ie, s. f. (
înv., blestem).
proclet (Dicționaru limbii românești, 1939)próclet, -ă s. (sîrb.
próklet, vsl.
proklentŭ, blestemat, d.
klenti, a blestema; bg.
proklét, rus.
proklĕátyĭ).
Vechĭ. Afurisit, blestemat, sacrileg, nelegĭuit. – Și
tríclet și
tréclet (sîrb.
tri-klet, vsl.
triklentŭ, de treĭ orĭ afurisit).
proclet (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)proclét (
înv.,
reg.)
(pro-clet) adj. m.,
pl. procléți; f. proclétă, pl. procléteproclet (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)proclet a. blestemat:
când auziră faptele cele proclete ale fraților ISP. [Vechiu-rom.
proclet, anatematizat («afurisit și
proclet») = rus. PROKLĬATIĬ]. ║ m.
1. scelerat:
deci să piară orice proclet! AL.;
2. se zice în batjocură de țigani.