privi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIVÍ, privesc, vb. IV.
1. Tranz.,
intranz. și
refl. recipr. A-și îndrepta ochii, privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea; a se uita. ◊
Expr. (
Tranz.)
A nu privi cu ochi buni = a dezaproba, a nu admite.
2. Tranz. și
refl. A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede.
3. Tranz. (La
pers. 3) A se referi la...; a interesa pe cineva; a fi de competența cuiva. ◊
Expr. În (ceea) ce privește... = în privința..., cu privire la..., relativ la... –
Cf. sl. praviti.privi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)priví (privésc, privít), vb. –
1. A se uita la ceva. –
2. A considera, a judeca. –
3. A se referi la, a fi în legătură. – -
Var. înv. previ, prăvi. Origine incertă. Pare să derive din
sl. priviti „a (se) (ră)suci” (Tiktin),
cf. bg.,
sb.,
slov.
priviti „a (se) (ră)suci”, caz în care s-ar înțelege că expresia este eliptică, în loc de „a întoarce privirea”. Celelalte explicații nu sînt mai clare: din
sl. prividĕti „a se uita” (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 294), dificil fonetic; din
sl. praviti „a dirija” (Candrea); din
sl. prijaciti „a (se) arăta” (Scriban).
Der. priveală (
var. Mold. privală),
s. f. (uitătură; aruncătură de ochi, vedere; evidență, spectacol, vedenie);
priveliște, s. f. (spectacol, vedere, perspectivă);
privință, s. f. (punct de vedere, considerație, relație,
înv., intenție);
privire, s. f. (vedere, uitătură;
înv., punct de vedere;
înv., spectacol);
privitor, adj. (care privește; relativ;
s. m., spectator);
privitură, s. f. (uitătură).
privi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)priví (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. privésc, imperf. 3
sg. priveá; conj. prez. 3
să priveáscăprivì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)privì v.
1. a căuta să vază, a-și arunca ochii asupra:
a privi la cineva; 2. fig. a avea raport, a ținea de:
asta nu te privește. [Cf. slav. PRIVIDĬETI, a privi].