pregeta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PREGETÁ, préget, vb. I.
Intranz. (
Pop.) A sta pe gânduri înainte de a face ceva; a șovăi, a ezita, a se codi;
p. ext. a întârzia, a zăbovi, a se lenevi, a sta inactiv. – Probabil
lat. *prigitare.pregeta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pregetá (pregetát, pregetát), vb. –
1. A se îndoi, a ezita, a pierde timpul, a șovăi. –
2. A întîrzia.
Lat. pῑgritāri, prin intermediul unei forme cu metateză, *
prigitare (Candrea-Dens., 1440; Candrea,
Rom., XXXVI, 325; REW 6492).
Der. din
lat. *
prae-ăgῑtāre (Scriban) este mai puțin probabilă. –
Der. preget, s. n. (îndoială, șovăire; lene);
pregetător, adj. (încet, întîrziat, leneș).
pregeta (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))PREGETÁ, préget, vb. I.
1. Intranz. A sta pe gânduri înainte de a face ceva; a șovăi, a ezita, a se codi;
p. ext. a întârzia, a zăbovi, a se lenevi, a sta inactiv.
2. Tranz. (
Înv.) A cruța, a menaja.
Turcii pricepură importanța acestei cetăți și nu pregetară nici o jertfă spre a o dobândi (BĂLCESCU). –
Lat. *prigitare (=
*pigritare < pigritia).
pregeta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pregetá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
prégetăpregetà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pregetà v. a întârzia:
Turcii nu pregetă a răspunde OD. [Cf. slav PRĬEJĬDATĬ, a amâna].