predicație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PREDICÁȚIE, predicații, s. f. Faptul de a enunța ceva despre un anumit lucru; enunț care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. [
Var.:
predicațiúne s. f.] – Din
lat. praedicatio, -onis, fr. prédication.predicație (Dicționar de neologisme, 1986)PREDICÁȚIE s.f. 1. (
Liv.) Acțiunea de a predica; propovăduire.
2. (
Log.) Atribuire a unei calități sau a unui atribut unui subiect într-o propoziție. ◊
Judecăți de predicație = judecăți care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. [Gen.
-iei. / < fr.
prédication].
predicație (Marele dicționar de neologisme, 2000)PREDICÁȚIE s. f. faptul de a enunța ceva despre un anumit lucru; enunț care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. ◊ facultatea de a comunica prin raportarea la realitate, cu mijloace lingvistice, a unor reprezentări din conștiința vorbitorului. (< fr.
prédication, lat.
praedicatio)
predicație (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PREDICÁȚIE (‹
lat.,
fr. rus.)
s. f. Descrierea unui subiect ca având o anumită proprietate sau ca stând într-o anumită relație. ◊
Propoziție de p. (sau
propoziție categorică) = orice propoziție în care se enunță ceva despre un obiect determinat sau despre membrii unei clase de obiecte.
predicație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)predicáție (-ți-e) s. f.,
art. predicáția (-ți-a), g.-d. art. predicáției; pl. predicáții, art. predicáțiile (-ți-i-)