predicativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PREDICATÍV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (
Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (
1); referitor la predicat. ◊
Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții.
Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții.
Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește rolul de nume predicativ.
2. (
Log.) Care se referă la predicat (
2), care aparține predicatului. – Din
fr. prédicatif.predicativ (Dicționar de neologisme, 1986)PREDICATÍV, -Ă adj. 1. Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul;
nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții;
propoziție predicativă (și
s.f.) = propoziție care îndeplinește față de propoziția regentă rolul de nume predicativ.
2. (
Log.) Referitor la predicat. [< lat.
praedicativus].
predicativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)PREDICATÍV, -Ă adj. 1. care formează sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții; nume ~ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă; element ~ suplimentar = parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb și de subiect sau obiect); propoziție ~ă suplimentară (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește în frază rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr.
prédicatif)
predicativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)predicatív adj. m.,
pl. predicatívi; f. predicatívă, pl. predicatíve