potcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÓTCĂ, potce, s. f. (
Pop.)
1. Încurcătură, necaz, belea; vrajbă, ceartă. ◊
Expr. A da de potcă = a o păți.
2. Epitet depreciativ pentru o persoană nedezvoltată din punct de vedere fizic, urâtă sau schiloadă; pocitanie;
p. ext. epitet depreciativ pentru o persoană fără caracter. – Din
sl. potŭka.potcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pótcă (-ci), s. f. –
1. Arac, durere subită care, după imaginația populară, este provocată de deochi. –
2. Supărare, necaz, ceartă. –
3. Plantă, Chenopodium murale. –
4. Momîie, pocitanie. –
5. (
Trans.) Băț, par.
Sl. potŭka „luptă” (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 269; Conev 93),
cf. pol. potka „pagubă”. –
Der. potcaș, s. m. (viclean, greoi; certăreț, arțăgos);
poci (
var. înv. potci),
vb. (a suci, a îndoi; a deforma; a desfigura, a sluți), cuvînt pe care Iordan,
BF, VII, 372, îl consideră anterior lui
potcă; poci (
var. împocia),
vb. (
Trans., a pune pari;
Bucov., a lega via pe araci);
pocie, s. f. (
Olt., arac);
pocinci, s. m. (
Trans., par);
pociumb, s. m. (băț, arac), puțin folosit în
Munt., probabil rezultat dintr-o contaminare cu
carîmb; pociumpos, adj. (grosolan);
pocitanie, s. f. (baubau, stîrpitură);
pocitor, s. m. (fantomă, duh rău);
pocitoare, s. f. (arătare);
pocitură, s. f. (durere bruscă, atac; monstru, arătare; duh rău;
Trans., țăruș);
poceală, s. f. (atac, paralizie, atribuită duhurilor rele numite
Sfinte).
potcă (Dicționaru limbii românești, 1939)pótcă f., pl.
e și
ĭ (vsl.
potŭka, întîlnire, ceartă, luptă, d.
potŭknonti, a împinge; pol. ceh.
potka, întîlnire, luptă, înfrîngere. V.
pocesc, poticnesc).
Vest. O boală despre care poporu crede că vine din deochĭ orĭ chear [!] din senin și se manifestă pin [!] durere de cap, curgere de sînge din nas orĭ vre-o unflătură [!] (gîlcă). Pocitanie, om urît. Belea, neplăcere:
a da de-o potcă. Frișcă, fată de vre-o 10-15 anĭ:
o potcă de fată îĭ șterpeli pachetu. Frunză de potcă (adică „de vindecat potca”), o buruĭană chenopodiacee cu frunzele ramificate spre cotor și cu florile așezate ca un strugure (
chenopodium murale). – În Trans. = „par, țăruș”.
potcă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)potcă, -i, s.f. –
1. Belea, necaz, bucluc (Bârlea 1924).
2. Momâie, pocitanie: „Mătrici în potca cea mare” (Bârlea 1924 II: 384); „Se consideră că potca este Zanca (mama pădurilor) care te pocește dacă se întâmplă să fii în drumul ei noaptea sau ziua, când poate să dea peste tine vânt rău” (Ștețco 1990: 65-67; Borșa). – Din sl. potŭka „luptă” (Miklosich, Cihac cf. DER).
potcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pótcă (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. pótcei; pl. pótcepotcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)potcă f.
1. boală din deochiu sau din chiar senin:
descântec de potcă: 2. belea, bocluc:
toți de o potcă o să dăm PANN. [Ceh. POTKA, întâlnitură (cu un duh rău), de unde boală năpraznică].