păs (Dicționaru limbii românești, 1939)2) păs orĭ
pes (ca
apes),
a-țĭ păsa v. intr. (lat.
pensare, a cîntări, a aprecia, d.
péndere, pensum, a cîntări, a plăti, din răd.
pend, pond [de unde și
apes [!], pansez, pensiune, ponderabil; dispensez, speze]; it.
pesare, a cîntări, și
pensare, a cugeta; pv.
pezar; fr.
peser, a cîntări, și
penser, a cugeta; sp. pg.
pesar și
pensar). Ob. numaĭ la pers. III sg.
îmĭ pasă, îmĭ păsa, mĭ-a păsat, îmĭ păsase, îmĭ va păsa saŭ
a să-mĭ pese, mĭ-ar păsa, a-țĭ păsa. Vechĭ. (Ps. S.).
Pasă, apeasă [!].
Azĭ. A-țĭ păsa de, a avea grijă, a te incomoda ceva, a te teme:
nu-mĭ pasă de nimica, nu-mĭ pasă că vine dușmanu. – Part. și
păsut (după
durut).