pleca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLECÁ, plec, vb. I.
I. 1. Refl. și
tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊
Expr. (
Tranz.)
A-și pleca capul (sau
fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili.
A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori
trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească.
A(-și) pleca inima =
a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva;
b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva;
c) a (se) dedica, a (se) închina.
A(-și) pleca urechea =
a) a asculta cu atenție, a lua în considerare;
b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦
Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna.
2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊
Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin.
II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦
Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦
Refl. (
Pop.) A se îndupleca; a se milostivi.
III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦
Spec. A porni într-o cursă sportivă.
2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză.
Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. –
Lat. plicare.