pinten (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÍNTEN, pinteni, s. m. 1. Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiță dințată, cu un vârf etc., pe care călăreții îl prind la călcâiul cizmelor și care le servește pentru a îmboldi calul la mers;
p. ext. lovitură dată calului cu acest obiect. ◊
Expr. A da pinteni =
a) a împunge, a îmboldi calul cu pintenii pentru a-l face să meargă mai repede;
b) a (se) zori, a (se) grăbi.
A bate din pinteni = (mai ales despre militari) a lovi călcâiele unul de altul, făcând să sune pintenii, și a lua poziția (reglementară) de drepți.
A bate din pinteni (de bucurie) = a-și manifesta bucuria în chip zgomotos.
2. P. anal. (La unele păsări, mai ales la cocoși) Formație cornoasă situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului, deasupra labei. ♦ Protuberanță situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului calului sau boului, deasupra gleznei.
3. P. anal. Numele unor părți de plante sau (cu determinări) al unor plante care au de obicei proeminențe, protuberanțe, excrescențe etc.
4. Proeminență a unei piese care servește la limitarea cursei altei piese în mișcare sau ca punct de articulație. ♦ Unealtă cu care apicultorii fixează fagurele pe ramă.
5. Construcție sau element de construcție care seamănă cu un pinten (
1) și care susține sau întărește o zidărie, un terasament, consolidează un mal etc.
6. Porțiune de teren care depășește nivelul din jur; vârf mic, culme care se desprinde dintr-un ansamblu deluros sau muntos unitar. – Din
sl. *pentĩnŭ.