pinten (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÍNTEN, pinteni, s. m. 1. Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiță dințată, cu un vârf etc., pe care călăreții îl prind la călcâiul cizmelor și care le servește pentru a îmboldi calul la mers;
p. ext. lovitură dată calului cu acest obiect. ◊
Expr. A da pinteni =
a) a împunge, a îmboldi calul cu pintenii pentru a-l face să meargă mai repede;
b) a (se) zori, a (se) grăbi.
A bate din pinteni = (mai ales despre militari) a lovi călcâiele unul de altul, făcând să sune pintenii, și a lua poziția (reglementară) de drepți.
A bate din pinteni (de bucurie) = a-și manifesta bucuria în chip zgomotos.
2. P. anal. (La unele păsări, mai ales la cocoși) Formație cornoasă situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului, deasupra labei. ♦ Protuberanță situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului calului sau boului, deasupra gleznei.
3. P. anal. Numele unor părți de plante sau (cu determinări) al unor plante care au de obicei proeminențe, protuberanțe, excrescențe etc.
4. Proeminență a unei piese care servește la limitarea cursei altei piese în mișcare sau ca punct de articulație. ♦ Unealtă cu care apicultorii fixează fagurele pe ramă.
5. Construcție sau element de construcție care seamănă cu un pinten (
1) și care susține sau întărește o zidărie, un terasament, consolidează un mal etc.
6. Porțiune de teren care depășește nivelul din jur; vârf mic, culme care se desprinde dintr-un ansamblu deluros sau muntos unitar. – Din
sl. *pentĩnŭ.pinten (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pínten (pínteni), s. m. –
1. Obiect de metal la cizmele călăreților. –
2. Formațiune cornoasă la piciorul cocoșului. –
3. Dig, zăgaz, contrafort. –
4. (
Trans.) Năframă pe care mireasa o dăruiește mirelui la nunțile populare. –
Var. pintene, Mold. pintin. Sl. pętino „călcîi” (Miklosich,
Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 223; Byhan 325),
cf. pol. pięta „călcîi”,
lituan.
pentinnas „pinten”. –
Der. pintenaș, s. m. (nemțișor, Delphinium consolida);
pintenat (
var. împintenat),
adj. (prevăzut cu pinteni);
împintena, vb. (a da din pinteni, a îmboldi);
pintenel, s. m. (nemțișor, plantă; văl de mireasă). Din
rom. provine
sb. pintjena (
Dacor., X, 34).
pinten (Dicționaru limbii românești, 1939)pínten și (maĭ rar)
píntene m. (vsl.
pentino, pinten, d.
pento, călcîĭ,
pento, semn
ponto, pedică [!],
peti-pinon, răstignesc. V.
pripon, opintesc). Rotiță de metal fixată la călcîĭu călăreților ca să ațîțe calu la mers. Lovitură de pinten:
a da, a trage pintenĭ caluluĭ. Unghie ascuțită cu care se apără cocoșu și pe care o aŭ și găinile bătrîne și alte galinacee. Bot ascuțit și ferecat la unele corăbiĭ de războĭ în vechime.
Bot. Vîrf cu care se termină cálicele saŭ corola unor florĭ.
Prov. Dă-țĭ, popă, pinteniĭ și
bate ĭapa cu călcîĭele, dă cuĭva un lucru care-țĭ trebuĭe, și rabdă la nevoĭe.
pinten (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pínten s. m.,
pl. píntenipinten (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pinten m.
1. semicerc de metal adaptat la călcâiul cismei și garnisit cu o roată dințată, cu care se împung caii să meargă mai iute;
2. cartilaj la piciorul calului sau boului;
3. unghie posterioară a cocoșului. [Slav. PĔTINO].