peremptoriŭ - explicat in DEX

peremptoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PEREMPTÓRIU, -IE, peremptorii, adj. (Livr.) Care nu poate fi tăgăduit, combătut cu nimic (atât este de evident); vădit, evident. – Din lat. peremptorius, fr. péremptoire.

peremptoriu (Dicționar de neologisme, 1986)
PEREMPTÓRIU, -IE adj. De netăgăduit; vădit, evident, neîndoielnic. [Pron. -riu. / cf. fr. péremptoire, lat. peremptorius].

peremptoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
PEREMPTÓRIU, -IE adj. de netăgăduit; vădit, evident, neîndoielnic. (< lat. peremptorius, fr. péremptoire)

peremptoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
peremptóriu [riu pron. riu] (-remp-to-) adj. m., f. peremptórie (-ri-e); pl. m. și f. peremptórii

peremptoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
peremptoriu a. care decide definitiv, fără obiecțiune posibilă: răspuns peremptoriu.

peremptoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*peremptóriŭ, -ie adj. (lat. peremptorius. V. perimez). Jur. Relativ la perempțiune: excepțiune peremptorie. Deciziv [!], contra căruĭa nu se poate replica: argument peremptoriŭ. Adv. În mod peremptoriŭ: a răspunde peremptoriŭ.