peremptoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PEREMPTÓRIU, -IE, peremptorii, adj. (
Livr.) Care nu poate fi tăgăduit, combătut cu nimic (atât este de evident); vădit, evident. – Din
lat. peremptorius, fr. péremptoire.peremptoriu (Dicționar de neologisme, 1986)PEREMPTÓRIU, -IE adj. De netăgăduit; vădit, evident, neîndoielnic. [Pron.
-riu. / cf. fr.
péremptoire, lat.
peremptorius].
peremptoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PEREMPTÓRIU, -IE adj. de netăgăduit; vădit, evident, neîndoielnic. (< lat.
peremptorius, fr.
péremptoire)
peremptoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)peremptóriu [
riu pron. riu]
(-remp-to-) adj. m.,
f. peremptórie (-ri-e); pl. m. și
f. peremptóriiperemptoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)peremptoriu a. care decide definitiv, fără obiecțiune posibilă:
răspuns peremptoriu.peremptoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*peremptóriŭ, -ie adj. (lat.
peremptorius. V.
perimez).
Jur. Relativ la perempțiune:
excepțiune peremptorie. Deciziv [!], contra căruĭa nu se poate replica:
argument peremptoriŭ. Adv. În mod peremptoriŭ:
a răspunde peremptoriŭ.