panțir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PANȚÍR, panțiri, s. m. Mercenar dintr-un corp de oaste (călare) din trecut, însărcinat mai ales cu paza granițelor, cu transmiterea știrilor și cu aducerea la îndeplinire a unor porunci ale autorităților;
p. gener. (
pop.) ostaș. [
Var.:
panțấr s. m.] – Din
pol. pancerz, scr. pancir.