pantă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÁNTĂ, pante, s. f. 1. Porțiune de teren cu suprafața înclinată față de planul orizontal, care formează de obicei versantul unei forme de relief; povârniș, coastă. ◊
Loc. adv. și adj. În pantă = înclinat, pieziș. ◊
Expr. A cădea (sau
a aluneca)
pe panta... (sau
pe o pantă...) =
a) a se lăsa prins, antrenat de...;
b) a se îndrepta către..., a duce către...
2. Unghi ascuțit format de o dreaptă sau de un plan cu dreapta sau cu planul orizontal; tangenta trigonometrică a acestui unghi; înclinare față de orizontală. – Din
fr. pente.