osebi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OSEBÍ, osebesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. (
Înv. și
pop.) A (se) diferenția, a (se) deosebi.
2. Tranz. și
refl. (
Înv. și
pop.) A (se) despărți; a (se) separa; a (se) divide.
3. Tranz. (
Înv.) A lăsa deoparte, a excepta. – Din
sl. osebiti.osebi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)osébi adv. – În locuțiunea
în deosebi: în mod special, mai ales.
Sl. osobi „aparte” (Miklosich,
Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 231). –
Der. osebi (
var. usebi),
vb. (a separa, a despărți), din
sl. osebiti se „a trăi singur, retras”;
deosebi, vb. (a separa, a distinge;
refl., a fi diferit, a se distinge);
(de)osebit, adv. (
înv., aparte, afară de).
osebi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)osebí (a ~) (
înv.,
pop.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. osebésc, imperf. 3
sg. osebeá; conj. prez. 3
să osebeáscăosebì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)osebì v. V.
deosebi.