orbită - explicat in DEX

orbită (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ORBÍTĂ, orbite, s. f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.

orbită (Dicționar de neologisme, 1986)
ORBÍTĂ s.f. 1. Traiectorie închisă a unui corp ceresc. ♦ (Mec.) Traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron. 2. Cavitate osoasă a craniului în care este așezat ochiul. 3. (Fig.) Sferă de activitate; sferă de influență. [< fr. orbite, cf. it. orbita].

orbită (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ORBÍTĂ s. f. 1. traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron etc. ◊ drum real parcurs de un corp ceresc. 2. fiecare dintre cavitățile osoase ale craniului în care se află ochiul. 3. (fig.) sferă de activitate; zonă de influență exercitată de o persoană etc. (< fr. orbite, lat. orbita)

orbită (Dicționaru limbii românești, 1939)
*orbítă și (maĭ bine) órbită f., pl. e (lat. órbita, d. orbis, circumferență [!]). Curbă pe care o descrie o planetă saŭ o cometă în prejuru [!] soareluĭ. Cavitatea în care se află ochĭu (V. melcĭ): ochiĭ îĭ ĭeșise din orbite de spaĭmă.

orbită (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
orbítă s. f., g.-d. art. orbítei; pl. orbíte

orbită (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
orbită f. 1. drum ce descrie o planetă în jurul soarelui; 2. cavitate în care e așezat ochiul.