oratorie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din
lat. oratoria. Cf. it. oratoria.oratorie (Dicționar de neologisme, 1986)ORATORÍE s.f. Arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență; oratorism, retorică. [Gen.
-iei. / < lat.
oratoria, cf. it.
oratoria].
oratorie (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORATORÍE s. f. arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență, retorică. (< lat., it.
oratoria)
oratorie (Dicționaru limbii românești, 1939)*oratoríe f. (d.
orator). Elocŭență.
oratorie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oratoríe s. f.,
art. oratoría, g.-d. oratoríi, art. oratoríei