oratoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORATÓRIU1, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali și destinată a fi interpretată în concert;
p. restr. cantată.
2. (
Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din
lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire.oratoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORATÓRIU2, -IE, oratorii, adj. (
Înv.) Oratoric. – Din
lat. oratorius.oratoriu (Dicționar de neologisme, 1986)ORATÓRIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ◊
Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri.
2. (
Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, soliști și orchestră; (
p. restr.) cantată.
3. (
Rel.) Denumire a mai multor ordine și asociații religioase. [Pron.
-riu. / cf. lat.
oratorium, it.
oratorio, fr.
oratoire].
oratoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)ORATÓRIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru soliști, cor și orchestră. (< lat.
oratorium, it.
oratoriu, fr.
oratoire)
oratoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*oratóriŭ n. (lat.
oratorium, d.
orare, a ruga). Loc de rugăcĭune (mică capelă), într´o casă. Un fel de dramă muzicală, cu subiect religios (it.
oratorio):
oratoriile luĭ Haendel.oratoriu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ORATÓRIU (‹
fr.,
it.)
s. n. 1. Compoziție muzicală amplă pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert, și care ilustrează o acțiune dramatică (inițial cu subiect religios). A apărut la sfârșitul
sec. 16, în Italia. Prima compoziție de acest tip a fost „Reprezentația despre suflet și trup” (Roma, 1600) de Emilio Cavalieri. Tipul clasic de
o. a fost creat de Haendel, iar Bach l-a ridicat la o măiestrie artistică deosebită. Compozitori care au scris
o.: Berthoven, Mendelssohn-Bartholdy, Berlioz, Listz, Dvořák, Haydn, Schumann, Prokofiev, Honegger, Șostakovici, Franck, Schönberg, Hindemith, Stravinski, E. Elgar, Penderecki; în muzica românească: P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu.
V. cantată. 2. (În Evul Mediu) Încăpere într-o locuință particulară sau capelă mică, izolată, care servea ca loc de rugăciune, nefiind destinată cultului public.
oratoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oratóriu1 (
înv.) [
riu pron. riu]
adj. m.,
f. oratórie (-ri-e); pl. m. și
f. oratóriioratoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oratóriu2 [
riu pron. riu]
s. n.,
art. oratóriul; pl. oratórii, art. oratóriile (-ri-i-)oratoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)oratoriu n.
1. mică capelă particulară;
2. Muz. specie de dramă lirică cu coprinsul religios. ║ a. oratoric.