olog (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OLÓG, OLOÁGĂ, ologi, oloage, adj. (Adesea substantivat)
1. Căruia îi lipsește un picior sau amândouă; care nu poate umbla (bine); paralizat de picioare. ◊
Loc. vb. A lăsa (pe cineva)
olog = a ologi.
2. Fig. (Despre plante) Care nu are cârcei cu care să se agațe pe arac.
Fasole oloagă. –
Cf. alb. ulok.olog (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ológ (oloágă), adj. –
1. Paralitic, damblagiu de picioare. –
2. Defectuos, incomplet. –
3. (Planta) pitică în comparație cu celelalte din specia ei. –
Mr. ulog. Sl.,
cf. rus. ulogij (Tiktin; Miklosich,
Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 227; Conev 90),
bg. ulogarka, sb. ulogi „podagră”,
alb. uljok, uljogu. Der. direct din rusă nu e posibilă, avînd în vedere
mr. și
alb. –
Der. ologi, vb. (a paraliza, a împuțina, a răni);
ologie (
var. ologeală),
s. f. (paralizie, dambla).
olog (Dicționaru limbii românești, 1939)ológ, -oágă adj. (rus. dial.
ulógiĭ, olog, sărac [rut. „șes, neted”]; bg.
ulogarka, olog; sîrb. nsl.
ulogi [pl.], podagră. E compus ca și
po-log). Lipsit de un picĭor (șchĭop) saŭ de amîndoŭă.
Fig. Defectuos:
judecată oloagă. Fasole oloagă, un fel de fasole cu tulpina joasă și care nu se învălătucește
(phaséolus nánus). E originară din America de Sud și se cultivă mult. V.
cĭunt.olog (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!ológ adj. m.,
s. m.,
pl. ológi; adj. f.,
s. f. oloágă, pl. oloágeolog (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)olog a.
1. lipsit de un picior;
2. Bot. mic de volum:
fasole oloagă. [Serb. ULOGA].