oficiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OFÍCIU, oficii, s. n. 1. Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituții; serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu.
2. Îndatorire (specială), funcție, slujbă. ◊
Loc. adj. și adv. Din oficiu = (care este) în conformitate cu o dispoziție dată de o autoritate (și nu la cererea cuiva);
fig. în mod automat. ♦ (
Înv.) Decizie, decret domnesc.
3. (La
pl.) Ajutor, serviciu, înlesnire. ◊
Bune oficii = intervenție binevoitoare în scopul unei concilieri; servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcție.
4. Slujbă bisericească, serviciu religios.
5. (Rar) Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc cele necesare pentru servirea mesei. [
Var.: (
înv.)
ofís s. n.] – Din
lat. officium, germ. Offizium, fr. office.oficiu (Dicționar de neologisme, 1986)OFÍCIU s.n. 1. Serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ◊
Din oficiu = fără a fi cerut; ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial.
2. Funcție, îndatorire, slujbă.
3. (
la pl.) Servicii, ajutoare, înlesniri. ◊
Bune oficii = intervenție diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante.
4. Slujbă religioasă.
5. Mică încăpere lângă sufragerie în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei; cămară. [Pron.
-ciu, var.
ofițiu s.n. / cf. lat.
officium, germ.
Offizium, fr.
office].
oficiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)OFÍCIU s. n. 1. serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ♦ ~ diplomatic = misiune diplomatică pe lângă o organizație internațională; din ~ = fără a fi cerut, ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial. 2. funcție, îndatorire, slujbă. 3. (pl.) servicii, ajutoare, înlesniri. ♦ bune ĩi = intervenție diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante. 4. slujbă religioasă. 5. mică încăpere lângă sufragerie, în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei. (< lat.
officium, germ.
Offizium, fr.
office)
oficiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ofíciu (ofícii), s. n. – Serviciu; birou; meserie; funcție; slujbă religioasă. –
Var. înv. oficie. Fr. office, lat. officium (
sec. XIX). Este dubletul lui
ofis, s. n., din
fr., prin intermediul
rus. ofis, sec. XIX,
înv., și al
ofichie, s. f. (sarcină, misiune), din
ngr. ỏφφίϰιον,
sec. XVIII,
înv. –
Der. oficia, vb., din
fr. officier; oficial (
var. sec. XVIII
ofichial),
adj.,
s. m., din
fr. officiel și mai înainte din
ngr. ỏφφιϰιάλης;
oficialitate, s. f. din
fr. officialité; oficină, s. f., din
fr. officine; oficios, adj., din
fr. officieux; oficinal, adj., din
fr. officinal; cf. ofițer.oficiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ofíciu [
ciu pron. ciu]
s. n.,
art. ofíciul; pl. ofícii, art. ofíciile (-ci-i-)oficiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)oficiu n.
1. post, funcțiune:
a face oficiul de secretar; 2. biurou:
oficiu telegrafo-poștal; 3. serviciu: a recurge la bunele sale oficii;
din oficiu, din propria sa voință, fără a fi cerut:
jurământ dat din oficiu; advocat din oficiu, numit de tribunal spre a apăra pe un acuzat;
4. rugăciuni, ceremonii bisericești:
oficiul divin; 5. sfântul Oficiu, tribunalul Inchizițiunii.
oficiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)OFÍCIU, oficii, s. n. 1. Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituții; serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu.
2. Îndatorire (specială), funcție, slujbă, ◊
Loc. adj. și adv. Din oficiu = (care este) în conformitate cu o dispoziție dată de o autoritate (și nu la cererea cuiva);
fig. în mod automat, ♦ (
Înv.) Decizie, decret domnesc.
3. (La
pl.) Ajutor, serviciu, înlesnire, ◊
Bune oficii = intervenție (diplomatică) binevoitoare (a unui stat) în scopul unei concilieri (între state beligerante sau aflate în litigiu); servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcție.
4. Slujbă religioasă, serviciu religios.
5. (Rar) Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc cele necesare pentru servirea mesei. [
Var.: (
înv.)
ofís s. n.] —
Din lat. officium, germ. Offizium, fr. office.oficiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*ofíciŭ n. (lat.
of-ficium, datorie, obligațiune, funcțiune, d.
fácere, a face. V.
ofițer). Post, funcțiune:
a îndeplini oficiu de dirigent. Bĭuroŭ:
oficiŭ telegrafo-postal. Serviciŭ, îndatorire, intervențiune amicală p. împăcare:
a recurge la oficiile saŭ (maĭ des)
la bunele oficiĭ ale cuĭva. Totalitatea rugăcĭunilor și ceremoniilor liturgice:
oficiu morților, oficiu divin. Sfîntu Oficiŭ, tribunalu Inchizițiuniĭ.
Din oficiŭ, în virtutea funcțiuniĭ sale, fără să fi cerut:
avocat numit din oficiŭ (de judecător)
ca să apere un acuzat.