nou (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOU, NÓUĂ, noi, adj. I. 1. Făcut sau creat (relativ) de curând; care apare pentru prima dată. ◊
Lună nouă = fază a Lunii când aceasta este în conjuncție și când fața dinspre Pământ, nefiind luminată, este invizibilă; timpul când Lună este în această fază.
Crai nou = nume popular dat Lunii în prima ei fază (când are forma unei seceri subțiri). (Azi rar)
Lumea nouă = America. ◊
Expr. Ce mai (e) nou? = ce s-a mai întâmplat în ultima vreme? ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anului în curs sau a anului imediat anterior.
2. Care apare în locul unui lucru, al unei ființe etc. mai vechi; de azi,
contemporan, actual. ♦ (Substantivat,
n.) Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen și care, în luptă cu elementele vechi, iese învingător.
3. Care a fost executat sau cumpărat de curând; care se află în bună stare; care nu a mai fost folosit sau a fost puțin folosit.
4. Cu aspect și conținut schimbat; transformat în bine; reînnoit, refăcut. ♦ Evoluat, perfecționat.
5. Care s-a ivit de curând, recent. ◊
Expr. Lume nouă! exclamație familiară cu care întâmpinăm pe oaspeții rari.
6. Care se adaugă (într-o succesiune) la ceva (de același fel) ce exista de mai înainte, care este încă unul pe lângă cel existent. ◊
Loc. adv. Din nou = încă o dată, iarăși, iar.
II. Lipsit de experiență, neexperimentat (din cauza absenței unei practici suficiente). [
Pl. și: (
f.)
nouă] –
Lat. novus, -a.nou (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nóu (nóuă), adj. – Recent, proaspăt, tînăr. –
Mr. nou, noauă, megl. nou, nouă, istr. now, nowe. Lat. nōvus (Pușcariu 1192; Candrea-Dens., 1246; REW 5972),
cf. it. nuovo (
sard. nou),
prov. nueu, fr. neuf, sp. nuevo, port. nono. –
Der. noutate, s. f. (știre proaspătă, inovație, schimbare), care poate fi în egală măsură
der. intern cu
suf. -
tate sau reprezentant al
lat. nōvĭtātem (Pușcariu 1194; Candrea-Dens., 1247);
înoi, vb. (a renova, a împrospăta; a repune; a repeta; a reface;
înv., a purifica, a reface o biserică;
refl., a îmbrăca pentru prima oară ceva);
înoitură, s. f. (
înv., restaurare, reabilitare, inovație);
înoitor, s. m. (
înv., inovator);
reînoi, vb. (a renova, a repeta), creație improprie;
pre(î)noi, vb. (a renova);
pre(î)noitor, adj. (renovator, reformator).
Novitale, s. f. pl. (noutăți de ultimă oră), din
it. novità, probabil prin intermediul
ngr., este
înv. (
sec. XIX).
noŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)noŭ, nóŭă adj., pl. f. (est)
noŭă, din
*noŭe și (vest)
noĭ (lat.
nŏvus, vgr.
néos, scr.
nava-s, germ.
neu, vsl.
novŭ; it.
nuovo, sard.
nou, nova, pv.
nueu, nova, fr.
neuf, neuve, sp.
nuevo, pg.
novo. V.
iznoavă). Care există de puțin timp, care e decurînd, care nu era știut în ainte:
carte noŭă, haĭne noŭă, vin noŭ, ideĭe noŭă. Care urmează după alțiĭ saŭ altele de acelașĭ fel:
elevĭ noĭ, noŭ rege, noŭ guvern. Novice, care s’a apucat curînd de lucru:
lucrător noŭ, Lumea noŭă, America.
Lume noŭă, oamenĭ de curînd venițĭ, oaspețĭ.
O noŭă lume, alt-fel de vĭață, alte orizonturĭ.
Cuvinte noŭă, cuvinte uzitate de curînd.
Om noŭ, om care s’a ridicat singur, om fără strămoșĭ iluștri și a devenit ilustru de curînd:
Cicerone era un om noŭ printre nobiliĭ romanĭ. Adv. De curînd:
noŭ născut, noŭ căsătorită (dar și adj.:
noŭ născut).
Din noŭ, ĭar, înc’o dată. V.
vechĭ.nou (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nou1 adj. m.,
f. nóuă; pl. m. și
f. noinou (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*nou2 s. n.,
art. nóulnou (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nou a.
1. care este de un timp scurt:
vin nou, haine noi; 2. care a apărut de curând:
carte nouă; 3 care nu era cunoscut sau admis:
idee nouă; 4. lipsit de experiență:
lucrător nou. [Lat. NOVUS]. ║ adv. de curând:
nou-născut; din nou, încă odată.