noroi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NORÓI1, noroaie, s. n. 1. Pământ amestecat cu apă și muiat; glod, tină; loc, teren cu un asemenea pământ. ◊
Noroi de sapă (sau
de foraj, de sondă) = fluid constituit dintr-un amestec de argilă sau marnă și apă, folosit în timpul săpării găurii de sondă.
2. Fig. Ceea ce murdărește și trebuie înlăturat; caracter, atitudine josnică, nedemnă; decădere morală; mediu decăzut, viciat. ◊
Expr. A împroșca pe cineva cu noroi sau
a zvârli cu noroi în cineva = a calomnia, a defăima pe cineva. – Din
bg. naroj.noroi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOROÍ2, noroiesc, vb. IV.
Refl. și
tranz. A (se) afunda în noroi
1, a (se) împotmoli în noroi
1; a (se) murdări cu noroi
1. – Din
noroi1.noroi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)norói (noroáie), s. n. – Glod, clisă, nămol.
Sl. naroj „elan, impuls” (Tiktin), din
riti „a mișca”,
cf. paroi. Der. din
sl. nora „ascunzătoare” (Miklosich,
Slaw. Elem., 32; Mikloisch,
Lexicon, 455; Cihac, II, 218) nu e probabilă.
Bg. noroj (Conev 40; Scriban) pare să provină din
rom., deoarece ne-am fi așteptat la
naroj, ca în
sl. –
Der. (î)noroi, vb. (a înămoli, a înglodi; a tencui);
noroială, s. f. (nămol, glod);
noroios, adj. (cu noroi).
noroĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)noróĭ n., pl.
oaĭe (bg.
noroĭ, id.).
Vest. Glod, tină, pămînt muĭat de apă (ploaĭe ș.a.). Pl. Noroĭ adînc și întins pe drum:
armata înainta pin noroaĭe. Fig. Mocirlă, stare josnică, loc abject, decadență:
în ce noroĭ se tăvălește !noroi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)norói1 s. n.,
pl. noroáienoroi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)noroí2 (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. noroiésc, imperf. 3
sg. noroiá; conj. prez. 3
să noroiáscă