noimă - explicat in DEX

noimă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
NÓIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ◊ Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte. Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noimă = a fi fără sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză. 3. (Rar) Simbol, convenție. – Din ngr. nóima.

noimă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
nóimă (nóime), s. f. – Sens, logică, bun-simț. – Mr. noimă, megl. noimă „semnal”. Ngr. νόημα (Cihac, II, 679; Gáldi 213), cf. alb. noimë. Sec. XVIII.

noĭmă (Dicționaru limbii românești, 1939)
nóĭmă f., pl. inuzitat e (ngr. nóima, vgr. nóema, Înțeles, scop. V. metanie). Înțeles, sens, explicațiune: vorba, gluma asta n’are nicĭ o noĭmă ! Cu noĭmă, rațional. Fără noĭmă, irațional.

noimă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
nóimă s. f., g.-d. art. nóimei; pl. nóime

noimă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
noimă f. înțeles, sens preciz: ce noimă aveau cuvintele sale ? ISP. [Gr. mod.].