noian (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOIÁN, noiane, s. n. 1. Cantitate, volum mare din ceva; belșug. ♦ Mulțime, număr mare de ființe, de lucruri, de fenomene.
2. Întindere mare de apă; nemărginire, imensitate.
3. Genune, abis, hău. [
Pr.:
no-ian. –
Pl. și:
noianuri] –
Et. nec.noian (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)noián (noiánuri), s. n. –
1. (Înv.) Golf. –
2. Mare, largul mării; puzderie. Origine necunoscută. Relația cu
alb. ujanë „ocean”, din
uf „apă” (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 295; Philippide, II, 726; Pușcariu,
Dacor., III, 387; Pușcariu,
Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabilă (
cf. Tiktin), deoarece, dacă ambele cuvinte provin din aceeași sursă,
rom. nu ar conserva terminația -
an (›
-în). După ipoteza puțin sigură a lui Densusianu,
GS, III, 423, în loc de *
loian ‹
sl. loj- „a curge”; după Giuglea,
Dacor., X, 108, din
alb. llohë „ploaie”. Legat de
ceh. noŕe „abis”, după Cihac, II, 217, sau anterior
indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare” ar putea fi secundar. Nuanța
înv. pare să fie cea de „coastă de mare, golf”; cel modern de „larg al mării”, ar putea fi rezultatul unei interpretări echivoce, căci cuvîntul nu are circulație populară. Dacă ar fi așa, s-ar putea porni de la
naie „navă”, *
năian „loc pentru nave” (ca
ochian „instrument pentru ochi”).
noĭan (Dicționaru limbii românești, 1939)noĭán n., pl.
urĭ și
noĭene. Br. Cîmpie întinsă inundabilă (Ant. P.).
Fig. Imensitate, haos:
pe a mărilor noĭanurĭ (Con. 277),
noĭan de cărțĭ, de grijĭ. V.
ocean 2.noian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)noián s. n.,
pl. noiánenoian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)noian n. Mold.
1. mare largă, ocean:
fu noian întins de ape ? EM.;
2. fig. abis:
din noianul veșniciei ești tu sol de mângăiere ? AL. [Origină necunoscută].