noimă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NÓIMĂ, noime, s. f. 1. Înțeles, sens, conținut (al unui cuvânt sau enunț); rost. ◊
Loc. adj. și adv. Cu noimă = logic, cu judecată; înțelept, cuminte.
Fără (nici o) noimă = fără sens, fără judecată; prostesc, absurd. ◊
Expr. A nu avea (nici o) noimă = a fi fără sens, absurd.
2. (
Pop.) Menire, țel, scop; motiv, cauză.
3. (Rar) Simbol, convenție. – Din
ngr. nóima.noimă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nóimă (nóime), s. f. – Sens, logică, bun-simț. –
Mr. noimă, megl. noimă „semnal”.
Ngr. νόημα (Cihac, II, 679; Gáldi 213),
cf. alb. noimë. Sec. XVIII.
noĭmă (Dicționaru limbii românești, 1939)nóĭmă f., pl. inuzitat
e (ngr.
nóima, vgr.
nóema, Înțeles, scop. V.
metanie). Înțeles, sens, explicațiune:
vorba, gluma asta n’are nicĭ o noĭmă ! Cu noĭmă, rațional.
Fără noĭmă, irațional.
noimă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nóimă s. f.,
g.-d. art. nóimei; pl. nóimenoimă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)noimă f. înțeles, sens preciz:
ce noimă aveau cuvintele sale ? ISP. [Gr. mod.].