necuviință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NECUVIÍNȚĂ, necuviințe, s. f. Lipsă de respect; faptă, atitudine, vorbă lipsită de cuviință; indecență, obrăznicie; impolitețe, grosolănie, mojicie. –
Ne- +
cuviință.necuviință (Dicționaru limbii românești, 1939)necuviínță f., pl.
e. Lipsă de cuviință, obrăznicie, mojicie. Obscenitate.
necuviință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)necuviínță s. f.,
g.-d. art. necuviínței; pl. necuviínțenecuviință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)necuviință f.
1. lipsă de bună-cuviință;
2. vorbă sau faptă necuviincioasă.