morală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MORÁLĂ, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă); moravuri.
2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (
concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică.
3. (
Fam.) Dojană, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. – Din
lat. moralis, fr. morale.morală (Dicționar de neologisme, 1986)MORÁLĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate.
2. (
Fam.) Mustrare, dojană.
3. Parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr.
morale, lat.
moralis].
morală (Marele dicționar de neologisme, 2000)MORÁLĂ s. f. 1. ansamblul ideilor, concepțiilor, convingerilor privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. etică. 3. parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare dintr-o scriere literară. 4. (fam.) mustrare, dojană. (< fr.
morale)
morală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!morálă s. f.,
g.-d. art. morálei; (tipuri)
pl. morálemorală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)morală f.
1. știința ce învață a face binele și a evita răul;
2. tractat de morală:
morala lui Aristotele; 3. mustrare:
i-a făcut o bună morală; 4. lecțiune dedusă dintr’o povestire sau fabulă.