moral (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MORÁL, -Ă, morali, -e, adj.,
s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator.
2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual.
II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale.
2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊
Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva).
A(-i) scădea (cuiva)
moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din
lat. moralis, -e, fr. moral.moral (Dicționar de neologisme, 1986)MORÁL, -Ă adj. 1. Conform principiilor moralei. ♦ Din care se trage o învățătură, didactic.
2. Referitor la psihic, spirit sau intelect; intelectual, spiritual. //
s.n. Ansamblul facultăților psihice, spirituale. ♦ Stare de spirit, dispoziție sufletească. ♦ Curaj. [Cf. lat.
moralis, fr.
moral].
moral (Marele dicționar de neologisme, 2000)MORÁL, -Ă I.
adj. 1. conform principiilor moralei. ◊ din care se trage o învățătură, didactic. 2. referitor la psihic, spirit sau intelect, intelectual, spiritual. II. s. n. 1. ansamblul facultăților psihice, spirituale. 2. stare de spirit. ◊ curaj. (< lat.
moralis, fr.
moral)
moral (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)morál (morálă), adj. – Etic.
Fr. moral. –
Der. morală, s. f. (etică; dojană), din
fr. morale; moralicesc, adj. (moral),
înv.,
sec. XVIII;
moralicește, adv. (moralmente);
moralitate, s. f., din
fr. moralité; moraliza, vb., din
fr. moraliser; moralizator, adj., din
fr. moralisateur; moralmente, adv., din
fr. moralement; moralist, s. m., din
fr. moraliste.moral (Dicționaru limbii românești, 1939)*morál, -ă adj. (lat.
moralis, d.
mos, moris, obiceĭ). Relativ la obiceĭurĭ:
reflexiunĭ morale. Care practică morala, care are obiceĭurĭ pure:
om moral. Conform bunelor obiceĭurĭ:
carte morală. Intelectual, spiritual (în opoz. cu
fizic, material):
facultățile morale. Certitudine morală, acea care e bazată pe probalitățĭ.
Simțu moral, cunoștința bineluĭ și răuluĭ. S. f. Linie de purtare, mod de a aprecia binele:
morala demagoguluĭ e că nu e păcat să răscolĭ satele ca să viĭ la putere. Etica, știința care te învață să facĭ bine și să evițĭ rău. Carte care cuprinde această știință:
morala luĭ Malebranche. Ocară, mustrare și (iron.) bătaĭe:
a primi o morală, a trage cuĭva o morală (V.
zacuscă), Învățămînt, concluziune morală pe care un scriitor o trage din opera luĭ:
morala fabuleĭ cu lupu și mĭelu e că voința celuĭ maĭ tare e legea morală. A face cuĭva morală, a-l mustra, a-ĭ arăta cum trebuĭe să se poarte. S. n., pl.
urĭ saŭ și
e. Totalitatea facultăților morale. Curaj, însuflețire:
morala armateĭ franceze supt [!] Napoleon I era extraordinar de înălțat. Adv. În mod moral, moralmente.
moral (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)morál1 adj. m.,
pl. moráli; f. morálă, pl. morálemoral (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)morál2 s. n.,
pl. morálurimoral (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)moral a.
1. privitor la moravuri:
teologie morală; 2. care are purtări bune:
om foarte moral; 3. ce conține o bună morală:
carte morală; 4. care se rapoartă la inteligență, în opozițiune cu fizic:
facultățile morale; simț moral, cunoștința binelui și a răului. ║ n. totalitatea facultăților morale:
a ridica moralul unui bolnav.