monocord (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONOCÓRD, -Ă, monocorde, adj.,
s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦
Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv.
2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [
Pl. și: (
2)
monocorduri] – Din
fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.monocord (Dicționar de neologisme, 1986)MONOCÓRD, -Ă adj. (
Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (
Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. //
s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. [< fr.
monocorde, cf. gr.
monos – unic,
chorde – coardă].
monocord (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONOCÓRD, -Ă I.
adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singură coardă, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. (< fr.
monocorde, lat.
monochordum /II/ germ. Monochord)
monocord (Dicționaru limbii românești, 1939)*monocórd n., pl.
urĭ sau
oarde (lat.
monochórdon, d. vgr.
monóhordon, d.
mónos, singur, și
hordé, coardă. V.
coardă). Instrument muzical c´o singură coardă care servește la determinat raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente.
monocord (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!monocórd1 adj. m.,
pl. monocórzi; f. monocórdă, pl. monocórdemonocord (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)monocórd2 s. n.,
pl. monocórdurimonocord (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)monocord n. instrument de muzică cu o singură coardă.