mișun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÍȘUN, mișuni, s. m. (
Zool.;
reg.) Hârciog. –
Cf. mișină.mișun (Dicționaru limbii românești, 1939)1) míșun m. (d.
a mișuna. P. înț., cp. cu
moșoroĭ [!]).
Munt. vest. Hîrcĭog (Od. Ps. 220). – Dim.
mișunél, pl.
eĭ.mișun (Dicționaru limbii românești, 1939)2) míșun și
-éz, a
-á v. intr. (lat.
*messionare, a recolta [d.
messio, recoltare]; pv.
meisonar, fr.
moissonner. Întîĭ s´a zis
*meșún, *mășun [cp. cu
cășunez, înverșunez], apoĭ, pin [!] asimilarea vocalelor,
*mușun, ĭar inf.
meșiná [ca
leșina, rușina, tușina], apoĭ tot pin asimilare,
*mișiná, de unde, pin încrucișare cu primele forme,
mișuná. P. acc., cp. cu
leșin. V.
mișină).
Vest. Foĭesc, furnic:
vermiĭ, Jidaniĭ mișună. – Și
míșuĭ saŭ
ĭésc. V.
mușluĭesc.mișun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)míșun (
reg.)
s. m.,
pl. míșunimișun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mișun m. marmotă:
mișunii cei cu gropanele pline de grâne OD. [Tras din
mișunà].