menire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MENÍRE, meniri, s. f. Acțiunea de
a meni și rezultatul ei; misiune, rost, sarcină, predestinare; soartă, destin. –
V. meni.menire (Dicționaru limbii românești, 1939)meníre f. (d.
menesc). Soartă, destin.
menire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)meníre s. f.,
g.-d. art. menírii; pl. menírimenire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)menire f.
1. soartă predestinată;
2. misiune, vocațiune:
moartea respectează pe omul cu menire AL. [V.
menì].